(ARTICOL NOU)

Izolarea impusă de starea de urgență, orice s-ar zice, are și părțile ei bune. Una dintre acestea este surplusul de timp în care, printre altele, poți să citești. Așa am descoperit ”Gena egoistă”, o carte scrisă de Richard Dawkins, care, dincolo de răspunsurile oferite, te lasă și cu numeroase ”teme pentru acasă”.

 Într-un context mai amplu și în sprijinul propriei argumentații, autorul preia ”dilema prizonierului”, care este un paradox, componentă centrală a teoriei jocurilor. Nu ar trebui să fiți surprinși că cei specializați în luarea interogatoriilor ne-ar putea furniza detalii interesante despre aplicabilitatea ei, unele chiar spumoase.

Dilema socială, numită ”dilema prizonierului” de către Albert Tucker de la Universitatea Princeton, este descrisă ca un joc între două persoane, care arată cum pot conduce deciziile raționale individuale, la rezultate colective neoptime (M. Flood și M. Drescher).

La prima vedere, credem că jocul este unul foarte simplu, doar că este atât de simplu, încât se întâmplă ca mulți oameni, de altfel foarte inteligenți, să nu înțeleagă nimic. Explicația este că suntem în prezența unei ”simplități înșelătoare”, iar psihologii pot confirma.

Pe scurt, iată cum este prezentat jocul în carte: există un ”bancher” care plătește câștigurile celor doi jucători. Aceștia au fiecare două cărți, pe una scrie ”cooperare” și pe cealaltă ”trădare”. Jucătorii trebuie să pună simultan pe masă una dintre cele două cărți. În funcție de ce carte aleg să joace, există mai multe rezultate.

1. Amândoi ”cooperare” – bancherul dă ambilor 300 $.
2. Amândoi ”trădare” – bancherul îi penalizează cu 10$ pe fiecare.
3. Primul ”cooperare” și al doilea ”trădare” – bancherul îl penalizează pe primul cu 100$ și plătește celui de-al doilea 500$.
4. Primul ”trădare” și al doilea ”cooperare” - primul primește 500$, iar al doilea este penalizat cu 100$.

Logica ne spune că dacă ambii jucători ar alege de fiecare dată să ”coopereze”, amândoi ar câștiga o sumă frumușică și singurul care pierde ar fi bancherul. Paradoxal, dar de cele mai multe ori lucrurile nu stau așa. De ce?  Pentru că, în esență, în mintea noastră există o barieră extrem de fragilă între premiu și tentație.

Cazurile de divorț ne sunt prezentate de autor ca un exemplu al acestui paradox. Expunerea sa însă, ce conține și alte elemente tehnice, cum ar fi categoriile ”de sumă nulă” și ”de sumă nenulă”, este corelată cu sistemul de drept anglo-saxon, așa că voi adapta și simplifica puțin textul original, pentru a evidenția ceea ce eu cred că trebuie înțeles în astfel de circumstanțe neplăcute cu care ne putem confrunta.

Un mariaj reușit este evident o ”cooperare”, însă chiar și atunci când căsătoria se strică, există tot felul de motive pentru care un cuplu ar putea profita de pe urma conlucrării, tratând chiar și divorțul ca pe o ”cooperare”. Dacă cei doi se gândesc la bunăstarea copilului lor și la gaura din bugetul familiei, onorariile avocaților pot fi un argument pentru o continuare a cooperării, astfel încât un cuplu cu scaun la cap și civilizat să divorțeze prin acord, mergând împreună la notar sau la un singur avocat.

De cele mai multe ori lucrurile nu stau așa, pentru unul dintre ei sau chiar pentru amândoi, ”trădarea” este o tentație prea mare. Orgoliile personale, frustrările, așa zisele sfaturi ale familiilor extinse sau ale prietenilor, de cele mai multe ori înclină și ele balanța în favoarea ”trădării”, tentația devenind irezistibilă.

Și, cum spune Dawkins, de aici începe hazul. Devenim ”noi” și ”ei”.

”Noi” însă nu mai înseamnă eu și soția mea, ci eu și avocatul meu, împotriva ei și avocatului ei. Când se ajunge în instanță, procesul este o înfruntare între adversari după toate regulile, unul este reclamant și celălalt pârât, indiferent dacă membrii cuplului se privesc cu adversitate sau nu și indiferent dacă doresc să rămână în relații de amiciție sau nu. Cine câștigă din această afacere tratată ca o încăierare, purtată sub deviza ”eu câștig, tu pierzi”?

Toate șansele sunt de partea noastră, a avocaților.

Din experiență, știu că înțelegerile, convențiile, tranzacțiile sau indiferent cum altfel preferăm să le botezăm, au cele mai mari șanse să funcționeze, spre beneficiul tuturor celor implicați, dar mai ales al copiilor.

Fiecare membru al cuplului știe că acest compromis este rezultatul acordului lor, astfel că șansele cele mai mari sunt de a respecta înțelegerea, ambii au obținut un ”premiu”, ”au câștigat”.

Când decizia este impusă de altcineva, în speță de un judecător, unul dintre membri, și adesea amândoi, au sentimentul că au pierdut, că au fost pedepsiți pe nedrept, astfel că în prim plan ajunge tentația ”trădării”. Nemulțumirea înfrângerii, reală sau imaginară, nu este decât primul pas pentru continuarea conflictului, în forme mai mult sau mai puțin subtile, sau chiar de escaladare a lui.

Prin urmare, varianta unei înțelegeri și continuarea cooperării nu trebuie abandonată nici atunci când pare să nu se mai întrezărească nicio speranță. E știută vorba din bătrâni: nu aduce anul ce aduce ceasul. O variantă de luat în calcul mai ales acum, când informațiile despre creșterea îngrijorătoare a numărului de cazuri de violență domestică ne atrag atenția. Aceste semnale prevestesc că nici noi, aidoma celorlalte țări care s-au confruntat cu izolarea, nu vom fi feriți de o explozie de divorțuri în viitorul apropiat.

Concluzia este una singură: alegeți ”cooperarea”!